Actorul Victor Rebengiuc la New York

Victor Rebengiuc

Pentru mine nu există deosebire între film și teatru, eu joc la fel și în teatru și în film!

Aflat la începutul lunii decembrie 2010, ca și invitat de onoare al Festivalului de Film Românesc din Tribeca, New York City (ediția a V-a, intitulată sugestiv „A New Beggining”), actorul Victor Rebengiuc a avut amabilitatea de a acorda un interviu Asociației de Presă Române Nord Americane (NARPA).

Reporter:  Sunteți invitatul de onoare al Festivalului de Film  Românesc de la New York și intuiesc că veți prezenta și cele două filme în care jucați (Medalie de onoare și Marți, după Crăciun). Cum vă regăsiți în acest weekend newyorkez, cum v-a primit orașul care nu doarme niciodată? Sunteți pentru prima dată la New York?

Victor Rebengiuc: Eu nu sunt tipul care să dea interviuri… Nu am ce să destăinui. Mie nu îmi place să vorbesc despre mine. Când aud că mi se spune Maestre, că mi se spune Mare Actor… nu pot să le accept. Mare actor este un titlu spre care eu aspir! Pentru că dacă joci un rol bine, nu înseamnă că ești și mare actor. Ți-a reușit un rol bine. A fi mare actor este un lucru la care greu se ajunge. Eu sper să ajung acolo, fac eforturi, sunt pe drumul bun dar… cine știe dacă voi ajunge acolo, la capătul acestuia. Cei care mă consideră că sunt mare, apreciază lucrurile în mod greșit și… încearcă să mă inducă în eroare – asta nu e bine – dar eu sunt un om echilibrat, cu picioarele pe pământ și știu că trebuie încă multă muncă să devin acel mare actor! Am mai fost la New York, deci nu este pentru prima dată! Uneori numai în tranzit… îmi aduc aminte că în anul 1979 am fost într-un turneu cu „Teatrul Bulandra” (cu piesele O scrisoare pierdută și Elisabeta I, spectacole pe le-am jucat la Sala Annex în Manhattan, apoi în Connecticut și Washington D.C.). Am stat trei săptămâni atunci. Am mai fost în 1997 când, tot într-un turneu, am jucat la Lincoln Center din Manhattan, dousprezece spectacole în regia lui Purcărete. Cunoșteam, în linii generale orașul, nu a fost o surpiză pentru mine ci din contră o bucurie să aflu cum d-na Corina Șuteu – cea mai eficientă directoare de sucursală I.C.R. din lume, care la New York a obținut niște realizări dea-dreptul minunate, făcând cunoscută România și oamenii ei de valoare… pe care îi are, nu numai cei care ne strică toată reputația și sunt trimiși cu avioane speciale acasă –  deci primind această invitație cu bucurie, am văzut că New Yorkul nu s-a schimbat așa de mult. Se repară, se construiește, deci viața merge înainte.

Reporter: Vorbiți-ne puțin, vă rog, despre filmul Medalie de onoare… care va fi prezentat la festival. Care este mesajul din spatele imaginii și cum credeți că va primit de către publicul american?

Victor Rebengiuc: Mesajul filmul s-ar sintetiza în indeea că în viață oamenii pot face multe greșeli, așa cum toți știm și facem. În film, un om face mari greșeli… primește apoi o medalie care se dovedește a fi atribuită lui în mod greșit. Încet, încet începe să i se trezească demnitatea umană pe care, se părea că o pierduse pentru totdeauna. E un mesaj uman, un mesaj foarte ușor de înțeles pentru toți spectatorii… este un fel de curățire sufletească pentru personajul principal din film. Sper să fie perceput și de către publicul american!

Reporter: Sunteți absolventul clasei d-nei Aura Buzesc, promția din 1956. Care a fost prima experiență, pe scena teatrului, de care vă aduceți aminte cu plăcere?

Victor Rebegiuc: Au fost mai multe experiențe plăcute. În primul rând a fost faptul că am plecat, repartizat, cu un grup de actori condus de prof. Vlad Mugur, la Craiova, unde s-a montat spectacolul Ce înseamnă să fii onest, de Oscar Wilde. A fost un spectacol de mare succes la ora respectivă. Apoi am avut bucuria ca după șase luni să plec la București, la „Teatru Bulandra”. Dădusem un fel de examn de admitere, pentru aceasta, și când am ajuns eu la acolo erau deja la ușa teatrului, două afișe mari în care figura și numele meu! A fost deci o mare bucurie… Acolo am jucat cu d-na Bulandra, am fost parteneri în piesa Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux. Am fost, de asemenea, distribuit în prima piesă de teatru pe care a montat-o L. Ciulei la „Bulandra”, este vorba de piesa Omul care aduce ploaie de N. Richard Nash. Așa că au fost bucurii…

Reporter: Știu că ați fost, în anii primei tinereți, un personaj boem, care a gustat din libertatea spiritului oferită de Boema Micului Paris. Cum vă regăsiți în acei ani ai tinereții – uneori teribili și agitați – când Bucureștiul cunoștea verva marilor poeți de la cafenele, de la Capșa, Turn, Singapore sau Podgoria… localuri de supraviețuire culturală, artistică și uneori socială? Îmi vin acum în minte un Florin Pucă, George Astaloș, Teodor Pâcă, Dumitru Furdui și alții…

Victor Rebengiuc: Poate dezamăgesc, dar eu nu am făcut parte din acea Boemă! Eram un copil destul de cuminte, care habar n-avea ce înseamnă Boema… Nici cafea nu știam bea pentru că nu mă învățase nimeni din familia mea. Băuturi alcoolice nu beam deloc și nu îmi plăcea să pierd nopțile… Eu eram student, nu eram boem!

Reporter: Victor Rebengiuc a devenit astazi sinonimul unei imepecabilități morale a actorului, o demonstrație a unei etici profesionale excelente, care din nefericire a dispărut de pe scena vieții sociale din România. Îmi aduc aminte imaginea, devenită memorabilă, din anul de grație 1989 când, aflându-vă în clădirea TVR, în fața camerei de filmat care transmitea  revolta populara în direct, ați luat un sul de hârtie igienică și l-ați oferit celor care s-au murdărit la gură cântând regimul comunist. Au trecut 20 de ani de istorie de la acel gest… Ce s-a schimbat în România în tot acest timp și ce a rămas la fel?

Victor Rebengiuc: Domnule, hârtia aceea nu a fost îndeajuns pentru că au rămas încă murdari la gură! Se vorbește în continuare despre democrație, libertate, despre progres… dar mare lucru nu s-a schimbat. La putere sunt tot cei care erau, sau mai exact urmașii lor… A venit repede la putere eșalonul doi, toți s-au îmbogățit, au furat tot ce se putea fura. Încă a mai rămas ceva de furat pentru că doresc să rămână la putere, deci mai au ceva de furat. Eu personal am renunțat să mă mai preocup de această problematică, eu sunt mai în vârstă, perspectiva mea de viață este redusă… nu are rost să mă mai consum. Bruma de energie pe care o mai am, vreau să o direcționez către teatru, către film – dacă mi se mai dă ocazia să joc – nu vreau să mă mai frământ, să mă mai chinuiesc cu ceea ce se întâmplă. De aceea nici nu mă mai uit la televizor, nu mai citesc ziarele. Îmi văd de viața mea izolat, în afara istoriei… care se desfășoară zi de zi. Pentru că este o nebunie ce se întâmplă la București. Avem un guvern atât de incompetent, cum nici nu cred că a existat vreodată în istoria țării noastre.

Reporter: Într-o țară în care criza economică a penetrat aproape peste tot, așa după cum bine știm din realitatea românească, cum se regăsește cultura, în ce formă supraviețuiște aceasta?

Victor Regengiuc: În forme embrionare! E vai de capul ei, culturii… S-au redus banii de peste tot, teatrele sunt obligate să concedize personal, posturile sunt blocate, nu se mai pot angaja actori tineri, este o jale! Este o jale!

Reporter: Cum caracterizați condiția actorului de profesie – bunăoară propria dvst condiție existențială(!) – într-un astfel de climat socio-economic existent în România?

Victor Regengiuc: O condiție nefericită de viață! O condiție nemeritată de marea parte dintre noi… Eu care sunt la apusul vieții ar fi trebuit să mă bucur de o liniște, de un anumit statut social… dar nu cred că mai există așa ceva și nici nu mai am speranțe că va exista! Dacă se vor îndrepta vreodată lucrurile, eu nu cred că am să apuc aceasta. O doresc evident, doresc o îndreptare a lucrurilor în țara asta, dar nu cred că mă va afecta personal într-un nici un fel, pentru că voi expira înainte de a exista o asemenea îndreptare.

Reporter: Cum se obține un rol de film în România? Aici în statele Unite fiecare actor are unul sau doi agenți, care obțin rolurile și negociază contractele. Aveți un agent, în România, care se ocupă de acesta?

Victor Rebengiuc: Da, știu cu este în America, dar la noi nu există așa ceva. Nici nu a existat… pentru că noi nu avem o industrie de film. Până când nu există o industrie de film nu vom aveam astfel de agenți. La noi se fac doar câteva filme pe an, deci nu este vorba despre o industrie. Regizorii din noul val după ce au afirmat succesul, trebuie să-l și confirme, să facă mai multe filme prin care să mențină nivelul… să nu rămână doar la debutul lor fulminant. Ceea ce se întâmplă acum cu cinematografia și cu filmul românesc este un lucru absolut minunat, faptul că există un asemenea val de regizori tineri și talentați care au reușit să impresioneze pe piața filmului mondial. Au făcut cunoscută cinematografia română, iar în momentul de față se discută despre ea, există… ca un personaj care trăiește. Lucru pe care noi nu l-am avut în perioada comunistă! Nu s-a dat voie să existe așa ceva, filml a fost cenzurat și astfel șansele de a fi apreciați pe plan internațional au fost extrem de reduse. Nu conta dacă pe coperta revistei Cinema nu avea voie să apără un portret de actor singur, trebuia să fie un grup! Singurii în țară, care aveau dreptul la portrete, erau Nicolae și Elena Ceaușescu… Ei numai putea apărea pe coperțile revistelor de teatru, de literatură, de istorie, de artă, cu portret! Actorii nu! Și albinele (de la revista Albina, n.n.) trebuiau să fie în roi! Nici măcar regina albinelor singură… Îmi aduc aminte cum, odată, Catrinel Oproiu care era directoarea revistei Cinema, îmi spunea vino Victor să facem o copertă cu tine… găsește și tu pe cineva cu care să fii în poză, barem doi, cu cine ai vrea să fii?! La care eu i-am răspuns, sarcastic: cu Ceaușescu! Directoarea făcea fețe, fețe și zicea ei chair așa măi Victor, nu se poate… Eu răspundeam: deh, dacă nu vrei cu Ceaușescu, eu nu vreau cu altcineva…!

Reporter: Pe la începutul anilor 90 ați activat – e drept pentru puțin timp – ca și politician, după care ați preferat să vă retrageți într-un fel de anonimat politic, fiind însă activ în sfera organizațiilor non-guvernamentale. Dacă ați fi avut șansa să fiți, la un moment dat, un factor politic cu decizie executivă la cel mai înalt nivel, cum ați fi organizat bunul mers al lucrurilor în România, ce le-ți fi spus atunci românilor?

Victor Rebengiuc: Răspunsul pentru această întrebare o să vi-l dau peste un an de zile, pentru că merită să mă gândesc mult timp la aceasta! Nu am ce să spun chiar acum… nu m-a intersat să fiu conducător politic și nici să dau sfaturi nimănui… mie îmi dau sfaturi, nici măcar băiatului meu nu îi mai dau sfaturi pentru că, evident, nu mă ascultă! El știe mai bine decât mine ce are de făcut, de aceea cred că fiecare trebuie să se gândească serios la ceea ce are de făcut mai bun… evident că trebuie să aplicăm și noi dictonul care zice gândește-te ce-i dai tu țării înainte de a-i cere țării să-ți dea ție, dar în momentul de față acest dicton nu mai are nici un fel de importanță în România. Țara nu mai are ce să ne dea… au luat ei tot!

Reporter: De pe scena Festivalului Internațional de Film Românesc din Tribeca – Manhattan, New York, privind spre un auditoriu româno-american venit să vadă producția de filme românești ale așa numitului the new wave, aveți un mesaj, un gând bun și un salut pe care să le adresați acestuia?

Victor Rebengiuc: Doresc să le urez, tuturor românilor din America, Sărbători Fericite! Sper ca aceste Sărbători să le ofere o oază de liniște și de uitare a greutăților vieții cu care ne zbatem și care ne strâng de gât, zi de zi… Multă fericire, sănătate și multe bucurii. La mulți ani!

Interviu realizat de Nicholas BUDA – New York si publicat in Gandacul de Colorado


This entry was posted in Cultural. Bookmark the permalink.

Leave a Reply